Uitarea voluntara este ca o boala grea. Sa iti doresti sa uiti ceva e ca si cum ti-ai dori sa nu te prinzi de un banc pe care il intelegi.
Te mananca, de macina, iti readuci aminte doar prin faptul ca te gandesti ca trebuie sa uiti, deci trebuie sa uiti ca trebuie sa uiti...ceea ce e greu de uitat.
Noapte torida de iulie. Gara. Miros de plastic de geamantan. Sta pe peron, aparent linistita inainte sa se suie in tren. Fumeaza o tigara si respira o bucata din adierea vantului care tocmai a trecut. I-a adus in nari cristale din sarea marii de la 500 km departare. Ii zambeste marii cu recunostinta si cu pleoape inchise. Inauntru, un vechi prieten are grija de bagaje. Mirosul despartirii in aer. Luminile slabe, specifice garii, ii confirma faptul ca se afla acolo doar pentru a pleca. Dorinta evadarii ii strabate toti porii infiorati ai pielii caramelizate de razele soarelui de peste zi. Motoarele pornesc iar suieratul lung al trenului marcheaza momentul taierii cordonului ombilical ce leaga talpile de asfaltul matern. Aerul de pe peron se incalzeste excesiv si ea paseste pe scara trenului. Odata pus in miscare, vantul ii loveste fata prin geamul deschis, controlandu-i si acutizandu-i simturile. Pleaca departe, cu un om de suflet, sa se bucure de libertate impreuna. In compartiment sunt doar ei si marea. Gandurile ei inoata in materia cenusie si realizeaza ca odata cu libertatea aceasta de scurta durata, incep sa pluteasca posibilitatile unor zile de iulie. Poate schimba trenul sa ii duca si mai departe, intr-un spatiu total necunoscut care se cere prezentat de unica persoana care nu mai are nevoie de alte prezentari, a carei imagine a devenit estompata cu trecerea timpului, a carei vieti nu se stie daca a ramas la fel...se cere prezentat de o persoana care s-a cerut cautata mai de mult, cand momentul prezent a fost invocat..Dar au trecut luni intregi in care schimbarea si-a pus amprenta si a omorat singurul fir de speranta. Luni in care singuratatea si-a intrat in drepturi si a ucis relatii care au fost ingropate in usturimea lasitatii...
Sunt 300 de km de la alge verzi pana la betoane inalte, dar sunt necesare multe minute de recuperare a curajului. Prea multe ganduri, prea putin timp. Trenul inainteaza vitejeste si trece razant prin intunericul noptii care se da la o parte si face loc nasterii unor sperante noi, timide, si a unor dorinte trezite dintr-un somn parca prea lung. Trezirea este anevoioasa si complicata. Dar in acest moment, libertatea pare sa vindece orice rani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu