A fi fericit

De ce nu se pot intelege oamenii intre ei ? De ce trebuie sa existe acea umbra de judecata in mintea fiecaruia ? Oare nu putem sa luam un om ca atare si sa incercam sa il intelegem? De ce credem ca suntem indreptatiti sa-i judecam pe altii? Cine ne-a "inzestrat" cu acest privilegiu? Nimeni. Si de ce o facem? Pentru ca ne este mai comod? Pentru ca suntem prea egocentrici si in loc sa avem rabdare sa ii ascultam pe ceilalti (care sunt construiti anatomic la fel ca si noi) ne dam drumul la gura si spunem cuvinte in care credem DOAR noi...
In timp ce celalat vorbeste pasionat,entuziasmat...sau poate indurerat, cautand alinarea in reactia noastra finala...poate visator, avand in el mica speranta ca ne vom alatura in visul lui...si noi ce facem? Nu il ascultam. Ne ascultam doar pe noi, niste fiinte haine, prea pline de sine, prea "evoluate" fata de interlocutorul nostru, fara bun simt in ceea ce priveste o persoana ca si noi de altfel... Da, asta facem, in timp ce el vorbeste noi ne gandim la o replica universala, care inglobeaza orice ar fi spus celalalt...in timp ce sufletul celuilalt este plin si doritor sa il umple pe al nostru, noi ne invelim in coconul indiferentei si ne activam neronii canalizati prost. Ne gandim la o replica care se vrea a fi inteligenta in momentul respectiv, pentru a ne arata superioritatea in acea imprejurare. Vrem sa taiem in carne vie ca niste hiene insetatate de efemeritatea suprematiei. Nu ne pasa de celalalt. Ne ne pasa ca informatia transmisa de celalalt trebuie sa ne incalzeasca, cordial. Nu. Nici macar nu stim cu adevarat la ce se refera. Auzim fara sa ascultam. Trantim portile de fier ruginite alte sufletului si toata caldura necesara (foarte putina de altfel) de care am fi avut nevoie in interiorul nostru, se transforma in energia gandirii. A gandirii cu un scop prost. A gandirii egoiste pe care noi o producem, pe care noi o ascultam si de care suntem atat de mandri. A gandirii care raneste...Da, ii raneste pe ceilalti care tanjesc dupa fericiresa de a se simti ascultati.
 Pretindem ca suntem buni. De fapt, pretindem ca nu am facut nimic rau pana acum. Si deci, credem ca suntem buni. Ca ne aparam eul. Ca suntem puternici (cuvant ce si-a schimbat de mult sensul). Ca nu ne lasam calcati in picioare. Si asa este. Suntem atat de preventivi si limitati...Ne inghesuim in noi si zacem in sucul nostru propriu nemaiavand repere pentru dezvoltare. Ne ghidam dupa noi. Noi stim ce e mai bine pentru noi, noi facem ce e mai bine, noi ne cunoastem mereu limitele, noi nu putem face mai mult decat ceea ce stim sa facem.
...Si daca nu am facut nimic rau, inseamna ca suntem buni? Nu neaparat, inseamna ca devenim sau ca suntem indiferenti. Ca suntem limitati si ca ne place asa. Ne place mediocritatea. "Eu nu pot sa fiu altfel." "Nu pot sa fac mai mult decat atat" "Eu asa m-am invatat de mic" "Eu stiu cel mai bine ceea ce e bine pentru mine si ceea ce pot face"...De cate ori nu ati auzit cuvintele astea? Oare cate buze rostesc vorbele astea zilnic?
Suntem obisnuiti sa prelucram fiecare idee, fiecare rugaminte pe care o intalnim intr-o serie de actiuni. Suntem obisnuiti sa ne gandim la ceea ce este inafara eului nostru ca un efort in plus. De la material, la spiritual: "Imprumuta-mi si mie doua milioane pana saptamana viitoare", "Du-te si plateste si tu RDS-ul cand iesi de la servici, ai luat salariul, nu? ", "Ia-mi si mie o cafea cand vii, ca nu te doare mana", "da-mi si mie o tigara...hai ca stiu ca ai."...toatea astea ni se par eforturi de ordin material pe care nu suntem obligati sa le facem. Eforturi mai mari sau mai mici, dar pe fiecare il simtim in acelasi stil apasator. Uneori nu avem de ales si nu ni se ofera dreptul de a comenta. Dar cand vine vorba de eforturile de ordin moral, spiritual, care nici macar nu trebuie sa fie formulate pentru a ne da seama ca trebuie sa depunem un efort, suntem reticenti. Cea mai simpla forma de efort, dupa parerea mea, este de a asculta. A nu face nimic, doar a fi atent si implicit, a intelege ceea ce ni se spune. "Sa iti spun ce mi s-a intamplat in drum spre tine ! " , "Ghici ce carte mi-am cumparat !!" "Am citit cel mai tare articol ! Era vorba despre...." Si ei incep sa ne povesteasca. Ii ascultam uitandu-ne prin ei, cu mintea goala sau plina de problemele noastre. Vocea lor devine un fundal pentru derularea gandurilor noastre. Se formeaza un tandem, iar cand vocea s-a oprit, formulam o replica neutra, aprobatoare de cele mai multe ori. Nici nu ne dam seama ce sperante reusim sa spulberam in momentele alea. Sperantele mici si zvelte ale unor persoane entuziasmate pe care le consideram naive, care vor si incearca din rasputeri sa ne imprime puterea sentimentului trait de ele. Vor sa ne bucuram cu ele, sa ne farmece in descrierea lor...inconstient, ne vor binele si noi nu ne dam seama. Le consideram slabe in tot freamatul lor. Suntem prea indiferenti si din acest motiv, acele persoane care ne explica cu placere micile  evenimentele din viata lor, ajung sa devina niste fiinte sterpe, chiar frustrate, in sufletul carora mii se sperante mici s-au spulberat sub presiunea usilor grele de fier, care se tranteau una dupa una in continuu, o dezamagire scurta si taioasa...una dupa alta, una dupa alta...si impreuna, acele usi de fier sau alipit intr-un cub imens si greu, rece si tare...care se ingroasa la fiecare trantire.
Este adevarat ca e foarte greu sa fii bun, e greu sa ajuti oamenii cu bani, sa te plimbi pe unde si cand vor ei, este greu sa satisfaci nevoile materiale si palpabile ale altcuiva...Dar am uitat ce este cu adevarat usor si in final, placut. Nu vedem padurea din cauza copacilor... Ne plangem ca nu ne descurcam si nu putem avea un trai decent, intram in depresii si ne innecam in regrete. Ajungem limitati si nu mai vedem o cale de scapare a sufletului nostru ingreunat de gandurile negre. Uitam ca avem un prezent pe care noi il construim. Nu ne dam seama ca printr-un strop de curaj si printr-un moment scurt in care intoarcem capul la altcineva, fara sa ne gandim cu scarba la ceea ce trebuie sa mai facem..reusim sa mai spargem cate o usa de fier care ne trage in jos. Un minut de atentie, doua inimi impacate...Ne este frica sa fim buni si astfel, ne este frica sa cerem bunatate. Ne este frica sa toleram, asta ne face slabi, vulnerabili. Se va rade de noi pentru ca suntem buni...De ce ? Pentru ca suntem considerati naivi si vulnerabili daca cedam si atfel am ajuns in stadiul in care nu suntem in stare sa ascultam. De ce? Motivul primordial a fost comoditatea din care s-a nascut un laitmotiv.
Dar in particular? Cand stii ca nu ai unde sa fugi, cand nu te vede nimeni pe tine si pe cel care iti vorbeste...cand stii ca poti sa apelezi la acel mic imbold de a darui un strop de bunatate. Cand de fapt, pornesti cu gandul ca poti sa fii tolerant si sa il asculti pe celalalt. Astfel el va fi incantat ca s-a facut inteles, ca l-ai ascultat cu atentie si cu bunavointa si va fi implinit si fericit. Si tu vei fi fericit ca l-ai facut fericit. Si amandoi va veti oferi un moment scurt de caldura. Si o mica usa de fier se va deschide si se va topi din cauza caldurii. Si fierul topit se va prelinge si va pansa o mica parte din ranile facute de trantirea usii... Nimic rau nu se va putea intampla atunci. Si nici dupa, pentru ca sunteti doar voi, nimeni nu va aude, ati savarsit acelasi lucru, ati ascultat, ati comunicat subliminal si v-ati transmit caldura impreuna...si impreuna sunteti mai puternici. Si veti capata curaj in a le inchide gura celorlalti...si veti incerca sa le topiti si lor usile...si daca nu reusiti, daca sunteti judecati la randul vostru, cui ii pasa? Sunteti doi care aveti un gram de speranta si experienta daruirii in spate. A ras cineva de voi? Nu e nimic. El radea singur, voi radeati in doi.
 Acesta este primul pas... a asculta. Momentul scurt oferit de caldura bucuriei in a face pe cineva fericit poate fi prelungita. Sunt multe alte ocazii pe care nu le vedem pentru ca suntem prea absorbiti de gandurile noastre negre. Sunt atatia oameni care asteapta sa ii facem fericiti...si la randul lor, asteapta sa-i faca pe altii fericiti....Oare sunt chiar atat de multi? Or mai fi ramas vreo unul? Mai reuseste cineva sa perceapa acel mic imbold? Acea scurta sustragere din comoditate? Acea intoarcere a capului spre altcineva? Acea incercare de a tolera? Acea fractiune de secunda in care oferim bunatate si care se poate dezvolta, ca un embrion, odata ce ii dam voie? Nu ne face rau...si partea buna este ca, odata ce suntem constienti ca am nascut bunatate, putem sa controlam acest lucru. Putem sa ne ghidam bunatatea pentru ca avem experienta indiferentei in spate. Putem sa ne lasam cuprinsi de ea sau putem sa renuntam si sa ne intoarcem la viata noastra. Ne putem reconstrui usile grele de fier considerand o naivitatea prosteasca extirparea lor...sau mai putem incerca sa le topim si sa ne pansam ranile...Nu toate, poate ca nu vom reusi sa le astupam pe toate...dar suntem oameni si este in natura noastra sa evoluam, oricat am incerca sa negam, este natural sa evoluam. Si vrem sa dam dovada de putere...Chiar daca stim ca nu vom fi complet pansati, ca durerea nu ne va fi niciodata alinata complet, trebuie sa dam dovada de putere in a evolua din toate punctele de vedere. De abia, asta inseamna sa fii cu adevarat puternic, sa ai curajul sa evoluezi in sensul opus unui lucru negru care iti va sta la baza viitorului, care iti va defini viata. Desi stii acel lucru limpede si clar, sa ai stropul de nebunie, de curaj si de adevarata si pura putere de a calca, batatori acel lucru, de a-ti spune ca "Desi stiu ca vei sta cu mine mereu...desi nu te plac si nu ma placi, dar existi si vei exista acolo,  trebuie sa invatam sa traim unul cu altul. Pentru ca nu te pot distruge, dar te pot acoperi cu amintirea prezentului. Te pot ingropa in prezent si in viitor. Si desi niciodata nu vei tacea sub clipele prezentului, eu voi urla mai tare decat tine si te voi acoperi. Te vei auzi si tu ca un cui care imi zgarie armonia sperantei din glas, dar eu voi fi mereu mai tare....din ce in ce mai tare...pana cand ma vei zgaria incet...si vom reusi sa traim unul cu altul."
 Pretindem ca avem putere...dar pe masura ce timpul trece, puterea isi schimba sensul. Puterea e atunci cand reusim sa fim diferiti. Intr-o lume inghetata sa avem puterea sa fim mai diferiti. Sa fie o putere controlabila. "A fi elastic si tolerant iti da posibilitatea de a fi mai puternic decat daca ai fi dur si intransigent." spunea un mare om. Puterea nu mai consta de mult in duritate si in impermeabilitate. Aceste lucruri au devenit prezente in personalitatea oricarei persoane. Cu totii stim ca pentru a nu fi luat de fraier, trebuie sa te mentii intr-un anumit fel. Cu totii devenim asa mai devreme sau mai tarziu. Viata ne transforma pe toti la fel, ne face sa simtim raceala usilor de fier. Din acest motiv, asta nu mai e putere, e necesitate cotidiana. Puterea inseamna curajul de a face ceva diferit care este in favoarea dezvoltarii tale ca fiinta, ca individ, ca spirit uman si umanizat. Aceasta putere incepe sa se contureze pentru inceput din gesturi mici si calde care denota bunatatea prin a face pe cineva fericit...care mai topeste inca o usa...si ne releva un nou sentiment, unul nou, ciudat si curios dar atat de placut. Un sentiment uitat dar care in final, ne salveaza de noi insine. Adevarata fericire e simpla. E in fata noastra. Adevarata fericirea de fapt, nu e a noastra. Fericirea noastra sta in ceilalti. Fiecare dintre noi purtam fericirea alor persoane, multor altor persoane...dar nu a noastra. Pentru a fi fericiti, trebuie sa daruim fericire si o vom primi negresit.